Cel mai tare ma enerveaza cand nu simt nimic, ma enerveaza cand sentimentele mele sunt de nedefinit. As prefera sa rad, sa plang, sa plang pana nu mai pot, pana nu mai am lacrimi, sa bat cu pumnii in perna pana ma dor, dar nu, eu nu simt nimic.
Cica ma pregatesc sufleteste pentru inevitabil, ma pregatesc plangand si cand se produce inevitabil inevitabilul, eu nu simt nimic. Stiti tampenia aia, `ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se indeplineasca`. Ei bine, candva imi doream sa nu mai simt nimic, imi ziceam ca oamenii `fara inima` sunt cei mai fericiti, pentru ca pe ei nu ii poate rani sau dezamagi nimic niciodata. Am descoperit ca e aiurea ca dracu` sa nu simti nimic, ma scoate din sarite! Eu nu-s asa, eu plang, eu rad, eu injur, toate cand imi vine sa le fac. E atipic pentru mine sa nu simt. Ce mama naibii, cum sa nu simti?! Uite-asa! Nu simt!
Cel mai tare ma enerveaza cand sunt sigura ca o sa se intample ceva rau pentru ca simt, pentru ca stiu ca o sa se intample, pentru ca intotdeauna lucrurile-s prea frumoase pentru a fi pe bune, pentru ca eu stiu. Stiu, stiu, stiu!
Ma enerveaza tare rau tacerea! Frate, cat ma enerveaza! Mie nu imi place sa las lucrurile sa se intample de la sine, sfidez una dintre regulile alea nescrise. `Lasa lucrurile sa se intample de la sine!` Pe naiba! Nu vreau! ma enerveaza asteptarea, lalaiala aiurea cand stii ca pana la urma tot o sa se intample. Si daca stii, de ce dracu` nu se intampla odata?! Eee, stii de ce? Pentru ca lucrurile trebuie sa se intample `de la sine`! Urasc sa nu stiu `cum stau`, sa astept sa vad ce iese; eu vreau sa discut, sa lamuresc lucrurile, sa vorbesc cate-n luna si in stele. Daca nu vorbesc, imi fac scenarii, si analizez, si visez, si ma enervez, si scriu un cacat de postare cum e asta. In concluzie, lipsa comunicarii imi dauneaza grav! Mai ceva ca tigarile, alcoolul si drogurile, ca cica astea te omoara cel mai repede si cel mai urat. Decat sa traiesti mult si urat, mai bine putin si frumos.
